DESPRE BANAT LA CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS Un cliseu ades folosit spune ca noi, romanii, nu avem in jur decat doi prieteni: Marea Neagra si pe sarbi. Intr-adevar, cu acestia din urma istoria nu a consemnat nici un razboi. Dar momente de tensiune au existat. Unul dintre ele s-a petrecut chiar la sfarsitul primului razboi mondial. Priviti cu un plus de simpatie de Aliati, pentru suferintele indurate in timpul conflictului si pentru rezistenta ero Prin tratatul de alianta, in baza caruia Romania intrase in razboi, intregul Banat urma sa revina Romaniei. Dar la sfarsitul conflagratiei, sarbii au ocupat Banatul. Au urmat proteste de o parte si de alta. Sarbii spuneau ca nu puteau renunta la cei 225 000 de conationali, in vreme ce autoritatile de la Bucuresti ii invocau pe cei 400 000 romani, dintre care 100 000 in Banat si 300 000 in coltul de nord-est al vechii Serbii. In plus, Belgradul invoca si un argument de ordin strategic: Banatul acordat in intregime Romaniei lasa capitala sarba descoperita, o prada usoara in cazul unei invazii. Ion I.C. Bratianu s-a mentinut rigid pe pozitia de a nu ceda nici un centimetru de pamant. El a refuzat propunerea sarbilor de a se negocia o solutie de compromis. A facut-o insa Take Ionescu, care a fost de acord cu un schimb de populatie. In final, granita a fost stabilita, in cea mai mare parte, pe Dunare. Despre disputele din jurul Banatului s-a scris mai putin la noi, poate si din cauza cliseului mentionat mai sus. Fapt este ca un mare numar de romani au ramas in acea zona. In contextul noii Europe, la a carei constructie Romania este parte, din decembrie 1989, problema granitelor nu se mai pune in termenii discutiilor purtate la Conferinta de Pace de la Paris, la inceputul secolului trecut. Astazi, toate statele europene s-au angajat sa respecte drepturile minoritatilor si de acest tratament trebuie sa se bucure si romanii aflati in tarile din jur. Un document inedit, pastrat la Directia Arhivelor Istorice Nationale, ne permite sa aruncam o privire, cu ajutorul unui martor ocular, in culisele disputei diplomatice din urma cu aproape o suta de ani. Nu intamplator, scrisoarea era redactata in 1945 - la incheierea celui de al doilea razboi mondial si in pregatirea viitorului Tratat de Pace - si adresata lui Vasile Stoica, secretar general al Ministerului Afacerilor Straine. Autorul documentului este omul politic banatean Caius Brediceanu (1879-1953), expert pe probleme etnografice si geografice, in cadrul delegatiei romane. Era un cunoscut luptator pentru drepturile romanilor banateni, a caror cauza o pledase in Parlamentul din Budapesta, unde fusese deputat in anii 1906, 1907, 1908. In 1909, isi luase doctoratul in drept si stiinte politice la Viena. Stabilit ca avocat la Budapesta, s-a inscris in Partidul National Roman. Dupa Marea Adunare Nationala din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a hotarat unirea Transilvaniei cu Romania, a fost ales secretar general pentru Externe al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Din 1919 a fost deputat in noul Parlament al Romaniei intregite. Pentru o scurta perioada a fost ministru de stat (17 decembrie 1921-17 ianuarie 1922), dupa care a intrat in diplomatie, indeplinind misiuni la Rio de Janeiro, Buenos Aires, Vatican, Viena, Helsinki. Elena Istratescu |
